Poziția oficială a Ambasadei Armeniei, în urma articolului publicat de Info Sud-Est despre conflictul din Nagorno-Karabah

07 september, 2020

„Artsakh (Karabakh) este parte integrantă a Armeniei istorice. Din perioada Regatului Urartu (secolele IX-VI î.Hr.), Artsakh era cunoscut sub denumirea de Urtekhe-Urtekhini. Ca partea a Armeniei, Artsakhul este menționat în lucrările lui Strabon, Plinius cel Bătrân, Ptolemeu, Plutarh, Dio Cassius și ai altor autori antici. O dovadă evidentă a acestuia fiind bogatul patrimoniu cultural-istoric rămas.

În secolele ce au urmat, Artsakhul s-a aflat sub conducerea diverșilor cotropitori, rămânând un teritoriu armenesc cu un statut semi-independent. De la mijlocul secolului al XVIII-lea, a început invazia triburilor turce nomade în partea de nord a Karabakhului, care a dus la ciocniri cu armenii localnici. De-a lungul acestei perioade, cele cinci principate armenești devin memorabile și, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, acestea ajung la apogeul prosperității și puterii lor. La sfârșitul războiului ruso-persan din 1804-1813, dar și potrivit Tratatului de la Gulistan din 1813, Artsakh-Karabakh devine parte a Imperiului Rus.

Etapa modernă a conflictul din Nagorno-Karabakh a început în 1917, în timpul formării celor trei republici etnice ale Caucazului de Sud – Armenia, Azerbaidjan și Georgia, ca urmare a căderii Imperiului Rus. Populația Nagorno-Karabakhului, din care 95% erau armeni, a convocat primul său congres, care a proclamat Nagorno-Karabakhul drept unitate politică independentă, alegându-și propriul Consiliu Național și Guvern. Între 1918-1920, Nagorno-Karabakhul avea toate artibutele unui stat, inclusiv armată și autorități legitime.

În august 1919, pentru a preveni un conflict militar, Karabakhul și Azerbaidjanul au semnat un acord preliminar prin care părțile au stabilit că vor discuta statutul acestei regiuni la Conferința de Pace de la Paris.

Răspunsul comunității internaționale este memorabil. Liga Națiunilor a respins cererea de aderare a Azerbaidjanului, invocând faptul că este dificil să se definească granițe și teritorii clare sub suveranitatea acestui stat. Printre alte chestiuni controversate, se număra și chestiunea statutului Nagorno-Karabakhului. Din cauza sovietizării regiunii, această chestiune a fost scoasă de pe agenda organizațiilor internaționale.

Instaurarea conducerii sovietice în Caucazul de Sud a fost însoțită de crearea unui nou sistem politic. Nagorno-Karabakhul a fost recunoscut drept teritoriu disputat între Armenia și Azerbaidjan și de Rusia Sovietică.

Pe 4 iulie 1921, în capitala Georgiei, Tbilisi, Biroul Caucazian al Partidului Comunist al Rusiei a convocat o sesiune plenară, în timpul căreia a fost reconfirmat faptul că Nagorno-Karabakhul este partea a RSS Armene. Cu toate acestea, sub dictatura Moscovei și intervenția directă a lui Stalin, în noaptea de 5 iulie, decizia din ziua precedentă a fost revăzută și, fără a respecta procedura legală, a fost adoptată o nouă decizie forțată privind includerea Nagorno-Karabakhului în componența Azerbadjanului și formarea pe teritoriul acestuia a unei regiuni autonome. Această decizie este un act juridic fără precedent în istoria dreptului internațional, atunci când organul de partid al unei țări terțe (Partidul Comunist (bolșevic) Rus), fără a avea vreun temei juridic sau autoritate, determină statutul Nagorno-Karabakhului.

În decembrie 1922, RSS Azeră și RSS Armeană au fos incluse în procesele de formare ale URSS astfel încât pe 7 iulie 1923, prin decizia Comitetului Executiv Central Revoluționar al RSS Azere, doar pe o partea a teritoriului Karabakh-ului s-a format regiunea autonomă Nagorno-Karabakh în cadrul RSS Azere, ceea ce, de fapt, n-a soluționat conflictul din Karabakh, ci doar l-a înghețat temporar. Mai mult, totul a fost făcut în așa fel încât Regiunea Autonomă Nagorno-Karabakh să nu aibă graniță comună cu Armenia.

De-a lungul întregii perioade de existență a Regiunii Autonome Nagorno-Karabakh în cadrul RSS Azere, conducerea republicii azeră a încălcat în mod regulat și consecvent drepturile și interesele populației armene.

Faza actuală a conflictului din Nagorno-Karabakh a început în 1988, ca răspuns la solicitările de exercitare a dreptului la autodeterminare a populației Nagorno-Karabakhului, autoritățile azere au organizat masacre și purificări etnice a populației armene pe întreg teritoriul Azerbaidjanului, în special în Sumgait, Baku și Kirovabad.

Pe 2 septembrie 1991, a fost înființată Republica Nagorno-Karabakhul, iar pe 10 decembrie 1991, populația Nagorno-Karabakhului a declarat independența Republicii Nagorno-Karabakh prin plebiscit, în deplină conformitate atât cu normele legislației internaționale, dar și în litera și spiritul legii URSS din acele vremuri. Astfel, pe teritoriul fostei RSS Azere au fost create două formațiuni statale egale – Republica Nagorno-Karabakh și Republica Azerbaidjan.

În Nagorno-Karabakh și regiunile ce-l înconjoară, populate de armeni, politica autorităților azere s-a transformat în agresiuni evidente și acțiuni militare la scară largă împotriva Republicii Nagorno-Karabakh, care au dus la pierderi de vieți omenești a zeci de mii de persoane, cauzând și pagube materiale considerabile.

Azerbaidjanul nu a luat în seamă niciodată apelurile comunității internaționale, în special rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite referitoare la conflictul din Nagorno-Karabakh, care solicita oprirea acțiunilor militare și desfășurarea negocierilor pașnice.

Din cauza războiului, Azerbaidjanul a ocupat întreaga regiune Shahumyan și părțile de est ale regiunilor Martakert și Martuni din Nagorno-Karabakh. Regiunile învecinate au intrat sub controlul forțelor armate ale Nagorno-Karabakhului, devenind o zona-tampon securizată pentru a bloca tragerile ulterioare din partea azeră spre așezările din Nagorno-Karabakh.

În mai 1994, Azerbaidjanul, Nagorno-Karabakhul și Armenia au semnat acordul de încetare a focului, care, în ciuda încălcărilor, este încă în vigoare.

Începând cu 1992, negocierile de soluționare a conflictului s-au desfășurat în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, iar din 1995, singurul format legitim de negociere a soluționării pașnice a chestiunii Nagorno-Karabahului este Grupului de la Minsk al OSCE (co-prezidat de Rusia, SUA, Franța), cu mandat internațional. În prezent, negocierile se bazează pe propunerile de la Madrid, prezentate de copreședinți în noiembrie 2007.

Țările care co-prezidează Grupul de la Minsk au, de fapt, două misiuni. Prima ține de menținerea stabilității în zona de conflict. Cei trei co-președinți, dar și reprezentantul personal al președintelui în exercițiu al OSCE, care monitorizează linia de contact, au o contribuție majoră la menținerea acordului de încetare a focului și la prevenirea reluării operațiunilor militare la scară largă.

Cealaltă misiune a țărilor ce co-prezidează Grupul este să contribuie la ajungerea la un acord privind soluționarea problemei prin compromisuri. Nu este vina mediatorilor că rezultatul final al acestei probleme nu a fost încă atins. Responsabilă este partea care care împiedică eforturile considerabile ale co-președinților.

În 1993, în plină desfășurare a conflictului militar, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat 4 rezoluții privind încetarea acțiunilor militare, în care se făcea apel către conducerea politică a Azerbaidjanului și ”forțele armate locale armene” ale Nagorno-Karabakhului pentru stabilirea contactelor directe, cu scopul instaurării unei păci durabile. Aceste rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU nu au fost considerate niciodată documente care să reglementeze procesul de negociere, fapt pentru care au și fost înlocuite de comunitatea internațională cu acordurile tripartite de armistițiu, semnate în 1994 și 1995, între Republica Armenia, Republica Azerbaidjan și Republica Nagorno-Karabakh, și care sunt încă valabile.

În aprilie 2016 Azerbaidjanul a inițiat acțiuni militare la scară largă, cele mai mari după încheierea armistițiului, împotriva Republicii Nagorno-Karabakh, care au fost însoțite de încălcări ale dreptului international umanitar și de pe urma cărora a avut de suferit populația pașnică.

În iulie 2020, Azerbaidjanul a inițiat agresiuni militare împoriva teritoriului Republicii Armenia, regiunea Tavush, în cadrul cărora s-a tras în direcția așezărilor civile, fiind din nou încălcate prevederile dreptului internațional umanitar”.

Site-ul oficial
al MAE al RA

Dubla
cetatenie

Viza
electronica

Formulare
de viza