Informatii generale

COMUNITATEA ARMEANĂ DIN ROMÂNIA

Comunitatea armeană din România este una din cele mai vechi colonii armenești din Europa. Armenii s-au așezat pe teritoriul României de astăzi începînd din secolul X. Inscripția unei pietre de mormînt din anul 967 de la Cetatea Albă atestă prezența armenilor în Moldova. Aproape în aceeași perioadă armenii se instalează și în Transilvania, unde în timpul ducelui Geza și al regelui Ștefan al Ungariei (997-1038) aceștia capătă privilegii și titluri nobiliare. Armenii au migrat în țările române pe traseul Ani-Crimeea-Cetatea Albă. Fluxul migrator armenesc s-a accentuat mai ales după căderea cetății Ani (1236) și a Regatului Armeniei Ciliciene (1375). În secolele următoare numărul lor a sporit prin alăturarea armenilor veniți după cucerirea Constantinopolului (1453) și Crimeei (1475) de către turci, iar la începutul secolului XVII în urma deportării armenilor din valea Araratului ordonate se șahul Abbas I al Persiei. Numeroși armeni au ajuns în teritoriile românești venind din Polonia, unde la jumătatea secolului XVII erau supuși unei politici de catolicizare forțată. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX numărul armenilor din România a crescut simțitor ca urmare a persecuțiilor antiarmenești din Imperiul Otoman, în special în urma masacrelor ordonate de sultanul Abdul Hamid și a Genocidului Armean comis de Junii Turci.

Armenii instalați la început în Moldova, venind pe traseul Ani-Crimeea-Cetatea Albă, erau oameni înstăriți, ocupațiile lor principale fiind negoțul și meșteșugurile. Prin activitatea lor aceștia au contribuit la prosperitatea Moldovei. „S-a constatat prin documente existența armenilor în Moldova de prin secolul XIV. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost, în realitate, creat pe calea comerțului, aceia care au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încît armenii sînt oarecum părinții Moldovei”, scria istoricul Nicolae Iorga.

În Țara Românească armenii s-au stabilit puțin mai tîrziu, în secolul XIV. Între 1400-1435 prezența lor se face simțită la București, Tîrgoviște, Pitești, Craiova și Giurgiu, iar mai apoi și în Dobrogea.

Numărul armenilor din Moldova crescuse într-atît, încît în 30 iulie 1401 domnitorul Alexandru cel Bun emite un hrisov prin care se înființează o episcopie armeană la Suceava, sub conducerea episcopului Hovhannes. Printr-un alt hrisov, emis la 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun îi chema pe negustorii armeni din Polonia să participe la dezvoltarea Moldovei, promițîndu-le scutire de taxe vamale și impozite. Astfel, aproape 4.000 de armeni din Polonia se stabilesc la Suceava, Iași, Botoșani, Dorohoi, Vaslui, Galați și Hotin. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) încă 10.000 de armeni se stabilesc în Moldova. În acea perioadă negustorii armeni erau foarte activi în dezvoltarea schimburilor dintre Orient și Occident, concentrînd în mîna lor o bună parte din comerțul intern și extern al țării. Cunoscutele “care armenești” ale epocii străbăteau Ungaria, Germania, Austria, Polonia, Prusia, Rusia, ajungînd în Răsărit pînă la Constantinopol, pînă în Persia și India. Armenii erau și mari proprietari de moșii, în perioada lor de înflorire stăpînind circa o treime din pămînturile Bucovinei de nord.

Și în Transilvania armenii dețineau poziții economice importante, concentrînd în mîna lor o parte a comerțului din răsăritul Imperiului Habsburgic. La sfîrșitul secolului XVII armenii au înființat în Transilvania orașe proprii, Armenopolis (Gherla) și Elisabetopolis (Dumbrăveni), și au avut o prezență importantă în alte centre, ca Gheorgheni și Frumoasa. Avînd statut de oraș regal liber, Armenopolis se autoguverna după legea armenească. Pentru a-și întări și mai mult poziția și pentru a evita discriminarea, armenii au acceptat catolicismul. Pînă la revoluția din 1848, numai în Transilvania trăiau circa 20 de mii de armeni.

Viața armenească era concentrată în jurul bisericii, care avea un rol important în coeziunea comunitară și păstrarea identității naționale. Dintre lăcașurile de cult importante armenești să amintim de biserica Sfînta Maria din Botoșani (1350), biserica Sfînta Maria din Iași (1395), biserica Sfînta Cruce din Suceava (1521), mănăstirile sucevene Hagigadar (1512) și Zamka (1551), catedrale armeano-catolice Sfînta Treime din Gherla (1776) și Sfînta Elizabeta din Dumbrăveni (1850). Pe lîngă mănăstiri funcționau școli și centre de copiere a manuscriselor.

Prima biserică armenească din București, Bărăția, a fost construită în anii 1581-1629, servind deopotrivă credincioșilor ortodocși și catolici. Cînd în 1638 aceastra a trecut în posesia bisericii catolice, armenii ortodocși și-au construit o altă biserică, din lemn. Biserica armeană de astăzi din București, Sfinții Mihail și Gavriil, a fost construită pe același loc în anii 1911-1915, după planurile arhitectului Grigore Cerchez. (La 31 iulie 1931 statul român a recunoscut dioceza armeană, iar cîteva luni mai tîrziu a confirmat statutul acesteia, recunoaștere în urma căreia Biserica Apostolică Armeană și-a extins activitatea pe tot teritoriul României.)

Viața și autonomia internă a comunităților armene era guvernată prin intermediul bisericii, iar în orașele armenești din Transilvania prin legi specifice armenești, precum și prin breslele negustorilor și meșteșugarilor armeni. De asemenea, funcționau și organizații de binefacere, culturale și de învățămînt, care se îngrijeau de nevoile comunității.

La jumătatea secolului XIX, în orașele românești cu populație armeană numeroasă, în paralel cu dezvoltarea companiilor comerciale armenești, lua avînt și învățămîntul și cultura armeană. În 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi, la tipografia “Albina” vedea lumina tiparului abecedarul de limbă armeană. La București, Frumoasa, Galați sau Gherla se publica literatură și presă armeană, unul dintre cele mai remarcabile periodice fiind revista “Armenia” publicată la Gherla de Szongott Kristof în perioada 1887-1907. În acea perioadă în România a crescut interesul față de istoria, limba și cultura armeană. Au fost realizate studii și traduceri, au fost publicate cărți, apărînd o nouă disciplină științifică, armenologia.

Ca parte integrantă a societății românești, armenii participau deplin la viața politică, economică și culturală, aducînd o contribuție importantă la dezvoltarea și prosperitatea țării. Mulți armeni s-au remarcat în diverse domenii, printre altele dîndu-i Moldovei și doi domni, pe Ioan Vodă Armeanul și Nicoară Potcoavă. Dintre armenii marcanți îi putem aminti pe Petru Vartic (sfetnic și diplomat al domnitorului Petru Rareș), Petru Armeanul (ostaș și diplomat al lui Mihai Viteazul), Manuc bei Mirzaian (1769-1817, negustor și diplomat, ce a căpătat titlul de prinț al Moldo-Valahiei), Vasile Missir (1860-1919, ministru și președinte al parlamentului),Grigore Trancu-Iași (1874-1940, economist și ministru), pe generalii Mihail Cerchez (1839-1884) și Iacob Zadic (1867-1970). Printre cele mai marcante personalități ale culturii și științelor românești se numără întemeietorul sistemului de învățămînt, precum și al presei și teatrului în Moldova, Gheorghe Asachi (1788-1869), matematicianul și pedagogul Spiru Haret (1851-1912), reformator al învățămîntului, academician și ministru, filozoful Vasile Conta (1845-1882) și criticul și scriitorul Garabed Ibrăileanu (1871-1936). Economistul Virgil Madgearu (1887-1940) a fost ministru de finanțe și a fundamentat doctrina politică țărănistă, medicul chirurg Iacob Iacobovici (1879-1959) a fost unul din fondatorii facultății de medicină din Cluj, academiciana Ana Aslan (1897-1988), specialistă în gerontologie și directoare a Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie, a inventat produsul Gerovital, brevetat în peste 30 de țări și utilizat de numeroase personalități internaționale. Figuri marcante au fost și criticul și muzicologul Emanoil Ciomac (1890-1962), criticul de artă și colecționarul Krikor H. Zambaccian (1889-1962), care și-a donat statului colecția de tablouri, ce se regăsește în Muzeul Zambaccian, orientalistul Hagop Dj. Siruni (1890-1973), compozitorii Carol Miculi (1821-1897), Matei Socor (1908-1980) și Mihail Jora (1891-1971), pictorii Simon Hollosi (1857-1918), Abgar Baltazar (1880-1909), Nutzi Acontz (1894-1957) și Hrandt Avakian (1900-1990), desenatorul Cik Damadian (1919-1983), frații Haig (1904-1942, scriitor și regizor), Arșavir (1907-1997, avocat și scriitor) și Jeni Acterian (1916-1958, regizor și teatrolog) și alții.

Printre figurile marcante ale vieții culturale și științifice românești se numără și artiști emeriți ai operei din București și laureați ai premiului de stat ca Garbis Zobian (1915-2002), David Ohanesian (1927-2007), Arax Avagian (1907-1998), Anahid Kirpician (1928-1999), șeful catedrei de vioară de la Conservatorul din București, Garabed Avakian (1908-1967), precum și arhitectul Onnig Poladian (-1985), șeful de catedră de la facultatea de medicină din București, profesor doctor Krikor Pambuccian (1915-1996), directorul fondator al Institutului de Alergologie din București, profesor doctor Ervant Seropian (1922-1985). Dintre demnitarii armeni îi putem aminti pe Harutiun Hăntirian (1879-1955), consul principal al primei Republici a Armeniei la București între 1918-1924, Virgil Actarian (1922-1998), viceministru al industriei grele, iar mai tîrziu ministru al electrotehnicii, Așod Șarafian (-2010), director principal în industria grea.

Catolicosul Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, Vazken I (1908-1994), s-a născut și și-a petrecut tinerețea în România.

În anii 1920, la București funcționa un Consulat general al Republicii Armene, servicii consulare funcționînd și la Constanța și Galați.

Numărul armenilor din România a scăzut simțitor după cel de al doilea război mondial odată cu instaurarea regimului comunist, cînd au fost naționalizate clădirile, fabricile și alte întreprinderi particulare aparținînd comunității. Numeroși armeni înstăriți au părăsit România, emigrînd mai ales în Statele Unite și Franța. În anii 1946-1948, circa 3.000 de armeni s-au repatriat în Armenia, unde unii dintre aceștia s-au remarcat în domeniile științei și artei.

Viața armenească din România a căpătat un nou avînt după revoluția din 1989. În 1990 a fost reînființată Uniunea Armenilor din România (UAR), unul din fondatorii acesteia fiind președintele de astăzi, cunoscutul politician și scriitor Varujan Vosganian (în perioada 2006-2008 ministru al economiei și finanțelor în guvernul Tăriceanu). Unele clădiri naționalizate au fost retrocedate comunității, o serie de biserici au fost renovate. Principalele instituții armenești se găsesc în centrul Bucureștiului, în jurul bisericii armene Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, pe și lîngă strada Armenească: Arhiepiscopia Armeană, Casa de Cultură Armeană Hovsep și Victoria Dudian, avînd o bogată bibliotecă și un muzeu, editura Ararat, redacția revistelor Ararat și Nor Ghiank, sediul central al Uniunii Armenilor din România. În curtea bisericii au fost înălțate bustul generalului Antranig (1865-1927, erou național, luptător pentru eliberarea Armeniei) și monumentul închinat memoriei victimelor Genocidului Armean. Muzee armenești există și la Gherla și Dumbrăveni. UAR are 15 filiale în toată țara, precum și școli de sîmbătă și duminică la București, Constanța, Pitești, Cluj și Gherla. Datorită legăturilor pe care comunitatea le-a stabilit cu Armenia a luat avînt viața culturală prin organizarea de concerte, expoziții, festivaluri de film și conferințe. La Universitatea din București au fost organizate cursuri de limbă și civilizație armeană. În instituțiile de învățămînt superior din România studiază zeci de studenți veniți din Armenia. La București funcționează și o Cameră de Comerț și Industrie Româno-Armeană.

Armenii din România au statut de minoritate, în urma căruia statul finanțează instituțiile comunitare și activitatea bisericii. În septembrie 2010, șef al diocezei armene din România a fost ales arhimandrit Datev Hagopian, care i-a succedat arhiepiscopului Dirair Mardighian (1930-2010). Potrivit rezultatelor recensămîntului din 2002, cîteva mii de oameni se consideră armeni, deși numărul românilor cu origini armenești este sensibil mai mare. În ultimele două decenii s-au stabilit în România și un număr de familii emigrate din Armenia. Astăzi comunitatea armeană este reprezentată în Parlament de deputatul Varujan Pambuccian, care este și lider al Grupului parlamentar al minorităților naționale. În Senat, Comisia pentru economie, industrie și servicii este condusă de Varujan Vosganian (2008-prezent).

ARHIEPISCOPIA BISERICII APOSTOLICE ARMENE

P.S. Episcop Datev HAGOPIAN,
Intaistatatorul Bisericii Armene din Romania

Biserici si Mănăstiri Apostolice Armene din Romania

Biserica Sf. Treime, Botoşani, 1350
Biserica Sf. Maria, Iaşi, 1395
Manastirea Zamca, Suceava, 1401
Manastirea Hagigadar Suceava, 1512
Biserica Sf. Cruce, Suceava, 1521
Biserica Sf. Maria, Botoşani, 1526
Biserica Sf. Gheorghe, Focşani, 1600
Biserica Sf. Simion, Suceava, 1606
Biserica Sf. Maria, Focşani, 1780
Biserica Sf. Maria, Tg. Ocna, 1825
Biserica Sf. Maria, Galaţi, 1858
Biserica Sf. Maria, Brăila, 1872
Biserica Sf. Maria, Constanţa, 1880
Biserica Sf. Grigore Luminătorul, Tulcea, 1882
Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Piteşti, 1882
Catedrala Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Bucureşti, 1915

Biserici Armeano-Catolice

Biserica armeano-catolică Sf. Treime, Frumoasa, 1700
Biserica armeano-catolică Sf. Solomon, Gherla, 1724
Biserica armeano-catolică Sf. Mariam, Gheorgheni, 1773
Catedrala armeano-catolică Sf. Treime, Gherla, 1776
Catedrala armeano-catolică Sf. Elisabeta, Dumbrăveni, 1850

Site-ul oficial
al MAE al RA

Dubla
cetatenie

Viza
electronica

Formulare
de viza